CIPRIAN DEMETER: Suspendarea rațiunii: marile puteri au împăturit hărțile păcii și au scos săbiile revizionismului

Trăim, fără să ne dăm seama pe deplin, momentul zero al unei noi ere geopolitice în istoria politică a umanității. Timp de aproape opt decenii, am fost legănați de un basm frumos, scris cu cerneală scumpă la Yalta, la Potsdam, la Helsinki și la Paris. Basmul ne spunea că perioada cuceririlor a apus, că frontierele sunt sacre, intangibile, desenate definitiv de mâna istoriei și sigilate de ștampila Dreptului Internațional. Ne-am amăgit cu ideea că am evoluat de la stadiul de brute care își dispută teritoriul cu bâta, la stadiul de ”homo juridicus”, care își rezolvă litigiile în curți de arbitraj și în săli de consiliu climatizate.

Astăzi, această iluzie se destramă sub ochii noștri, nu cu un scâncet, ci cu un urlet. Dreptul Internațional Public, acea construcție magnifică menită să protejeze pe cel slab de cel puternic, a fost suspendat de facto, și nu printr-un decret oficial, ci prin ignorare, prin sfidare, prin șenilele tancurilor care calcă peste tratate ca peste iarbă uscată. Marile Puteri, acei garanți autoproclamați ai ordinii mondiale, au decis unilateral că hărțile nu sunt gravuri în piatră, ci schițe în nisip, ce pot fi redesenate după bunul plac al ambiției imperiale.

CITEȘTE ȘI: Frăția, jurământul și sacrificiul – Christian Tell, unul dintre părinții moderni ai identității naționale

Suntem martorii unei regresiuni antropologice. Ne întoarcem la starea de natură descrisă de Hobbes, unde ”auctoritas non veritas facit legem” (autoritatea, nu adevărul, face legea). În acest nou context, tratatele internaționale se transformă în simplă maculatură, citite doar de istorici melancolici, în timp ce pe teren, realitatea se scrie cu sânge și foc. Expansiunea, considerată o relicvă a secolului al XIX-lea, a revenit la modă, purtând haine noi – ”operațiuni speciale”, ”protejarea minorităților”, ”zone de securitate” – dar ascunzând același vechi și hidos schelet: dorința de a stăpâni pământul altuia.

Dacă privim cu onestitate către propriul nostru continent, imaginea idilică a Europei unite, a acelui spațiu al păcii perpetue visat de Kant, începe să crape. Sub poleiala instituțiilor de la Bruxelles și Strasbourg, sub retorica solidarității și a integrării, Europa este, în realitate, un vulcan activ, acoperit temporar de o crustă subțire de prosperitate. Continentul nostru stă pe un butoi de pulbere al nemulțumirilor teritoriale. Nu există, poate, nici măcar o singură națiune europeană care să fie pe deplin împăcată cu geografia sa actuală. Istoria Europei este o istorie a traumelor teritoriale, a amputărilor și a lipirii forțate. Tratatele de la Trianon, Versailles, Saint-Germain sau Ribbentrop-Molotov nu sunt capitole închise; sunt răni deschise, purulente, acoperite doar de bandajul subțire al ”corectitudinii politice” și al apartenenței la NATO sau UE.

CITEȘTE ȘI:  România unită pe hârtie, dezbinată în suflet: testamentul lui Iuliu Maniu

Aproape fiecare țară revendică, în șoaptă sau tot mai răspicat, teritorii de la vecini. Ungaria privește cu o nostalgie dureroasă spre Transilvania și spre sudul Slovaciei. Polonia poartă în subconștientul colectiv memoria Kresy-urilor (teritoriile estice). Germania, deși pacificată și reeducată, are în arhivele memoriei Prusia Orientală și Silezia. Balcanii sunt un puzzle greșit asamblat, unde fiecare piesă crede că locul ei este, de fapt, peste graniță. Chiar și în vest, mișcările separatiste din Spania, Marea Britanie sau Belgia ne arată că ”statul-națiune” cu granițe fixe este o convenție tot mai fragilă.

Marile puteri, prin acțiunile lor recente de expansiune, nu au făcut decât să dea semnalul că ”se poate”. Cutia Pandorei a fost deschisă. Dacă ai forță militară, dreptul istoric (sau inventat) prevalează asupra dreptului internațional. Această suspendare a regulilor jocului a trezit demonii adormiți ai revizionismului european. Vecinul nu mai este partener de alianță, ci potențial uzurpator sau, dimpotrivă, o țintă legitimă pentru recuperarea ”pământurilor strămoșești”.

Ce fac organizațiile internaționale în fața acestui cataclism juridic? ONU, OSCE, Consiliul Europei – aceste catedrale ale diplomației – par astăzi mai degrabă niște mausolee. Ele funcționează din inerție, producând rezoluții pe care nimeni nu le citește și condamnări pe care nimeni nu le ascultă. Apartenența la aceste cluburi selecte nu mai oferă nicio garanție de securitate reală.

CITEȘTE ȘI: Glasul din pustie și apa vie – meditație despre sacrificiu de Sfântul Ioan și Bobotează

Dreptul de veto din Consiliul de Securitate al ONU a transformat organizația într-un spectator paralizat. Când agresorul este unul dintre cei care au scris regulile și care deține butonul nuclear, justiția este o glumă sinistră. Am ajuns în situația absurdă în care președinția unor organisme de securitate este deținută prin rotație chiar de statele care încalcă cel mai flagrant securitatea globală. Este falimentul moral absolut al arhitecturii postbelice.

Tragedia constă în faptul că națiunile mici și mijlocii, care și-au pus toate speranțele în protecția acestui ”scut invizibil” al dreptului internațional, se trezesc acum goale în fața furtunii. Articolul 5, tratatele bilaterale, garanțiile de securitate – toate sunt, în ultimă instanță, cuvinte pe hârtie. Valoarea lor este dată doar de voința politică de a le respecta, iar această voință se evaporă rapid atunci când interesele marilor puteri dictează o nouă împărțire a sferelor de influență.

Suntem martorii unei ”privatizări” a dreptului internațional public. Fiecare mare putere își construiește propriul sistem juridic paralel, propria justificare morală pentru invazie și anexare. ”Dacă ei au putut în Kosovo, noi de ce nu putem în Crimeea?” – iată logica perversă care dinamitează ordinea mondială. Nu mai există un etalon unic, ci o cacofonie de pretenții și interpretări, singurul arbitru rămas fiind forța brută.

CITEȘTE ȘI: Ostatic în Paris – de la vise grandioase la nămeții realității, despre demnitate și incompetență

De ce această obsesie pentru teritoriu? Într-o lume digitală, globalizată, unde capitalul circulă liber și ideile nu au granițe, de ce suntem gata să ucidem și să murim pentru o fâșie de pământ? Răspunsul este adânc înrădăcinat în psihologia noastră colectivă și în eșecul modernității de a ne oferi un sens mai presus de ”sânge și glie”.

Pământul nu este doar o resursă economică; este o extensie a ego-ului național. Când o națiune pierde un teritoriu, resimte durerea ca pe o amputare fizică, un sindrom al ”membrului fantomă” care poate dura secole, iar Europa este plină de astfel de membre fantomă. Durerea pierderii teritoriale se transmite genetic, din tată în fiu, transformându-se în mitologie națională.

Suspendarea dreptului internațional public a reactivat această mitologie. Politicienii populiști și liderii autoritari au înțeles că nimic nu mobilizează masele mai eficient decât promisiunea ”reîntregirii”. Harta devine un fetiș, linia de graniță devine o cicatrice care trebuie redeschisă pentru a fi vindecată, iar în lipsa unui arbitru supranațional credibil, frica existențială pune stăpânire pe națiuni. ”Dacă nu luăm noi, vor lua ei.” Această dilemă de securitate transformă vecinii în inamici ereditari și pacea într-un simplu armistițiu între două războaie.

Ne aflăm într-un vid moral. Am ucis Dumnezeul vechi al religiei, iar acum am ucis și Dumnezeul nou al Legalității Internaționale. În lipsa oricărei autorități transcendente, fie ea divină sau juridică, omul politic revine la instinctele primare. Expansiunea este o dovadă de vitalitate, iar respectarea regulilor, o dovadă de slăbiciune.

Ceea ce trăim nu este doar o criză geopolitică, ci o înfrângere a civilizației umane. Am construit timp de secole biblioteci de drept, am format generații de juriști și diplomați, am ridicat palate ale păcii, doar pentru a descoperi că, la prima rafală de vânt a istoriei, toate acestea se prăbușesc precum un castel din cărți de joc.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Marile puteri au plecat în expansiune, târând după ele restul lumii într-un vârtej al nesiguranței. Europa, bătrâna doamnă care se credea înțeleaptă și vindecată de violență, își redescoperă ridurile urii și cicatricile vechilor bătălii. Pulberea nemulțumirilor teritoriale a fost aprinsă, iar fitilul arde lent, dar sigur, sub fundațiile caselor noastre.

Poate că dreptul internațional public a fost întotdeauna o ficțiune, o poveste frumoasă pe care ne-am spus-o unii altora ca să putem dormi noaptea. Dar era o ficțiune necesară. Fără ea, ne trezim goi într-o junglă de beton și oțel, unde singura lege este dreptul celui mai puternic de a-l devora pe cel mai slab.

În cele din urmă, când praful se va așeza peste tancurile arse și peste hărțile redesenate cu cerneala din carioca roșie a generalilor, ce va rămâne? Nu va rămâne nici gloria imperiilor, nici satisfacția revanșei istorice. Va rămâne doar tăcerea.

Tăcerea din ochii unui copil care nu înțelege de ce casa lui este acum într-o țară străină, deși el nu s-a mutat niciodată. Tăcerea mamelor care plâng în limbi diferite, dar cu aceleași lacrimi, peste morminte săpate în pământuri disputate care, în final, îi primesc pe toți la fel, indiferent de naționalitate. Pământul, pentru care ne sfâșiem unii pe alții, va rămâne acolo, impasibil și rece, acoperindu-ne oasele și nebunia.

CITEȘTE ȘI: Idealuri uitate: cum ar fi fost România cu lideri adevărați?

Istoria nu ne va judeca pentru teritoriile pe care le-am cucerit, ci pentru pacea pe care am ucis-o. Și poate, peste secole, arheologii viitorului vor dezgropa tratatele noastre de pace și se vor întreba cum de o civilizație capabilă să ajungă la stele nu a fost capabilă să împartă o bucată de pământ fără să o inunde în sânge. Până atunci, stăm la pândă, cu mâna pe armă și cu privirea ațintită spre gardul vecinului, într-o lume în care dreptatea a murit, iar noi am rămas orfani de lege, singuri în fața propriei noastre cruzimi.