Un fragment din Memoriile lui Constantin Argetoianu[1] este tulburător prin limpezime și prin actualitate. Este într-adevăr, pentru noi: „Pentru cei de mâine”.

O întrebare retorică celebră apare în memoriile omului politic: „Înnebunit-am cu toții?” Și da, această întrebare m-a îndemnat la meditație. Reflectând asupra modului în care clasa politică și societatea românească au reacționat în momente de criză majoră, Constantin Argetoianu readuce în actualitate contextul și semnificația acestei interogații.

CITEȘTE ȘI: Intermezzo civic. Refrenul stabilității

Observator acid și lucid al scenei politice românești, el folosește adesea această expresie pentru a descrie iraționalitatea deciziilor politice, oportunismul extrem și lipsa de viziune a contemporanilor săi în fața amenințărilor (precum ascensiunea extremismului sau războiul mondial). Argetoianu radiografiază „nebunia” colectivă a unei elite care prefera intrigile mărunte și oportunismul, interesul personal și chiar politic partinic, în locul consolidării statului.

„Înnebunit-am cu toții?” rămâne o formulă de referință pentru istorici atunci când analizează perioadele de autodistrugere sau de orbire colectivă din istoria României.

Argetoianu surprinde aici nu doar o stare politică, ci o boală de mentalitate care revine ciclic în istoria noastră: confuzia dintre interesul național și alinierea pasională la marile puteri. În anii 1914-1916, dilema era Paris sau Berlin. Astăzi, vocabularul s-a schimbat, dar mecanismul e aproape identic.

Câteva observații-cheie din textul lui, explică de ce ne lovește atât de direct și azi.

1. „Toată lumea făcea politică europeană și nimeni politică românească”. Este observația cu sens profund după revenirea în țară: „vreau să spun prin aceasta că toată lumea se preocupa de soarta Europei și nimeni de a României”.

Aici nu este un refuz al Europei, ci un avertisment împotriva delegării gândirii. Argetoianu nu spune „Europa nu contează”, ci: „Europa contează numai în măsura în care o înțelegi din perspectiva României.”

Când politica externă devine substitut pentru politica internă, statul încetează să mai fie subiect și devine obiect.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

2. „Francofili și germanofili” atunci, astăzi alte etichete. Atunci, politicienii se îndreptau „spre unii sau spre alții din beligeranți” după simpatiile lor, fără să se preocupe de interesele specifice românești.

Schimbați termenii și tabloul rămâne valabil: atunci: francofil vs. germanofil, acum: „pro-X” vs. „anti-Y”, „mai europeni decât europenii”, „mai atlantici decât atlantismul”.

În spiritul lui Argetoianu, textul nu este anti-european, nici izolaționist. Este pro-România într-un sens matur, rece, nepatetic.

Nu strigă. Nu flutură steaguri. Nu promite mântuiri rapide.

Cere doar ceea ce lipsește cel mai des: judecată proprie.

Problema nu este opțiunea geopolitică, ci absența filtrului național. Exact ceea ce Argetoianu numea „corcitură” – o gândire împrumutată, neasumată, neverificată prin interesul propriu.

CITEȘTE ȘI: Sub steaua lui Eminescu: omagiu etern culturii române

3. „Am găsit francezi, am găsit nemți… Nu am găsit însă români”. Aceasta este fraza-cheie. Nu vorbește despre etnie, ci despre conștiință politică.

A fi „român”, la Argetoianu, înseamnă: luciditate, simț al proporțiilor, refuzul exaltării ideologice, și mai ales responsabilitate pentru consecințe.

4. „Casă de nebuni”. La înapoierea în țară, Argetoianu mai sublinia: „am găsit la București o atmosferă de casă de nebuni, în care se înjură oamenii unii pe alții, de dimineața până seara”.

Aceasta este diagnoza completă: zgomot ideologic sus (certuri, lozinci, isterie morală) și captură economică jos (îmbogățiri discrete, contracte, comisioane, sinecuri). Este, dacă vreți, o formulă clasică: când mulțimea se ceartă pe principii, o minoritate câștigă pe interese.

5. Actualitatea dureroasă. Ceea ce face textul atât de incomod azi este că nu poate fi respins ca „datat”. Avem mult discurs despre „valorile mari”, foarte puțină dezbatere serioasă despre România concretă: demografie, economie reală, educație, coeziune socială, apărare, cultură.

Argetoianu ne cere ceva extrem de greu și mereu nepopular: să fim lucizi când alții sunt entuziaști, și sobri când alții sunt beți de idei.

CITEȘTE ȘI:  România unită pe hârtie, dezbinată în suflet: testamentul lui Iuliu Maniu

Într-un interviu acordat lui Mihail Sebastian la 1 iulie 1935 (publicat în „Rampa”), Constantin Argetoianu răspundea astfel unor întrebări incomode despre politicieni:

„Cinic!… Da. Astăzi „cinic“ se cheamă un om fără rușine.

De aceea ei cred că principiul de creație în istorie nu este inteligența, ci prostia. Spiritul critic nu face decât buclucuri.”

Iar la întrebarea :„Totuși, nu găsiți votului politic nici o utilitate?”,  Argetoianu a răspuns scurt:

„Ba da. Îl cred foarte util. Prin regimul electoral se creează corpuri speciale, care îi dispensează pe guvernanți de răspundere.”

Și da, întrebarea lui finală rămâne deschisă în matricea actuală a României, tocmai pentru că fiecare generație ar trebui să și-o pună din nou:

„Înnebunit-am cu toții ?”.

„Ce vânt de trufie ne îmbată ca să ne ocupăm numai de Europa în flăcări și să nu ne gândim la foarte mica noastră țară ?”

CITEȘTE ȘI: Oameni vulnerabili în termeni cantitativi

Răspunsul său a rămas ca un adevărat monument al istoriei:

„Să lăsăm la o parte sentimentalitatea frumoasă și respectabilă, dar periculoasă. Să nu alunecăm în domeniul fanteziei, târâți de patimă și să ne menținem din toate puterile pe tărâmul de multe ori aspru, al realităților…

Să privim cu sânge rece desfășurarea dramei gigantice din care va ieși o noua Europa… Să fim români. Să fim uniți. Clădirea mare se zidește piatră cu piatră… Nu trebuie să fie vorba nici de Franța, nici de Austria, nici de Rusia, nici de Germania ci numai de România….”