CIPRIAN DEMETER: Feudalizarea culturii: de ce teatrul românesc are nevoie disperată de limitarea mandatelor și de aer proaspăt?

Întrebarea ”Teatrul românesc, încotro?” a încetat de mult să fie o simplă interogație retorică despre direcții estetice, curente avangardiste sau experimente scenice. Astăzi, în anul de grație 2026, această întrebare a devenit un strigăt de alarmă administrativ, moral și uman. Sub fațada sclipitoare a unor gale fastuoase, a unor festivaluri naționale unde se premiază aceleași nume și a unor premiere promovate agresiv pe rețelele sociale, infrastructura managerială a culturii românești scârțâie din toate încheieturile.

Trăim un paradox dureros, o schizofrenie culturală: pe de o parte, avem creatori de geniu, actori tineri care ard de dorința de a juca, regizori conectați la pulsul european, iar pe de altă parte, suntem conduși de o structură administrativă osificată, învechită, tributară unor mentalități de tip feudal, în care instituția publică este confundată cu moșia personală.

CITEȘTE ȘI:  Mica Unire, Marele Vis: ziua sfântă când Muntenia și Moldova au devenit o singură țară

Această analiză nu este un atac la persoană, ci o disecție necesară a două cancere care rod vitalitatea instituțiilor de spectacol: lipsa limitării mandatelor manageriale, care duce la instalarea unor ”mici dictatori culturali” inamovibili, și epidemia de interimate de la nivelul Primăriei Capitalei, un subterfugiu administrativ care anulează orice formă de viziune pe termen lung și transformă directorii în marionete politice. Când ”normalitatea” devine un act de eroism, înseamnă că sistemul a eșuat iremediabil.

Există o axiomă în managementul modern, fie el corporatist, politic sau administrativ: puterea corupe, iar puterea absolută deținută pe o perioadă nedeterminată duce la uzură morală și plafonare. În teatrul românesc, însă, această lege universală este ignorată cu o obstinație demnă de o cauză mai bună. Avem manageri care conduc instituții de 15, 20 sau chiar 25 de ani, transformând instituțiile de cultură în propriile lor sufragerii extinse.

Un mandat de management cultural are, de regulă, 3 până la 5 ani. Primul mandat este cel al construcției și al implementării viziunii. Al doilea mandat este, firesc, cel al consolidării și al culegerii roadelor. Dar ce se întâmplă după 8-10 ani? Statistic, psihologic și uman, după un deceniu petrecut în același birou, semnând aceleași tipuri de documente, orice director, oricât de genial ar fi fost la început, își pierde interesul pur pentru inovația artistică și pentru risc. El nu mai luptă pentru a cuceri publicul, pentru a provoca dezbateri sau pentru a reforma limbajul teatral. Prioritățile se schimbă subtil, dar devastator: managerul începe să lupte doar pentru supraviețuirea birocratică și menținerea controlului absolut asupra instituției. Inovația este înlocuită de ”rețetă”, curajul este înlocuit de prudență, teatrul nu mai este un laborator viu, ci o fabrică de spectacole ”sigure”, menite să nu deranjeze ordonatorul de credite (Ministerul sau Primăria), să nu provoace controverse și să-și justifice salariul lunar. După 8 ani, un manager nu mai vede instituția ca pe o provocare, ci ca pe o proprietate, devine un administrator de resurse financiare, un paznic gelos al bugetului și al organigramei, uitând că menirea sa este una spirituală, nu contabilă.

CITEȘTE ȘI: Pogromul de la București: o lecție îngrozitoare în istoria României

Cel mai periculos efect al lipsei limitării mandatelor este modificarea raporturilor de putere din interiorul instituției. Când un om stă pe scaunul de director timp de două decenii, nu mai este perceput de angajați ca un funcționar public temporar, aflat în slujba cetății, ci ca ”Stăpânul”, se instalează o cultură a fricii și a obedienței, iar angajații – actori, tehnicieni, personal administrativ – nu mai au curajul să negocieze sau să aibă opinii contrare. Sindicatul devine o glumă sau o anexă a direcțiunii, deoarece apar mecanismul pedepsei (actorii care ”au gura mare”, care îndrăznesc să critice deciziile artistice sau administrative, sunt pedepsiți prin cea mai cruntă metodă – nedistribuirea, încasează doar salariul minim, fără sporuri de spectacol, uitați în cabine, condamnați la o moarte profesională lentă) și cercul tăcerii (o curte regală în jurul directorului, formată din yes-meni, din favoriți care primesc roluri și deplasări, în timp ce restul trupei trăiește într-o apatie resemnată). Această ”patrimonializare a funcției publice” este, poate, cel mai grav efect al sistemului actual. Directorul ajunge să creadă că teatrul este el. Că zidurile îi aparțin, că bugetul este portofelul său personal din care împarte ”milostenii” supușilor loiali. O instituție publică de cultură are nevoie vitală de sânge proaspăt, de viziuni conflictuale, de o rotație a cadrelor care să asigure dinamismul și să prevină osificarea. Pentru a combate toate acestea, argumentul suprem este modificarea imperativă a legii la maximum două mandate. După 8-10 ani, managerul trebuie să plece. Dacă este cu adevărat valoros, piața îl va absorbi, poate concura la un alt teatru sau la o altă instituție culturală, își poate aduce experiența în altă parte, căci a rămâne pe loc duce la putrefacție instituțională.

Dacă la Ministerul Culturii se mimează concursurile (așa cum vom analiza ulterior), la Primăria Municipiului București (PMB) situația a depășit orice limită a legalității și a bunului simț administrativ. Legea managementului instituțiilor de cultură este eludată constant printr-un artificiu birocratic devenit, din păcate, regulă: interimatul prelungit la infinit.

CITEȘTE ȘI: Sărutul morții sau îmbrățișarea frățească? O analiză rece a Unirii într-o lume aflată pe un butoi de pulbere

Bucureștiul se află într-o situație fără precedent în istoria sa culturală recentă. Aproape toate marile teatre și muzee, coloana vertebrală a culturii urbane, sunt conduse de directori interimari. Aceasta nu este o situație de criză temporară, ci un mod de operare. Iată ”Lista Rușinii Administrative”, o radiografie a provizoratului care guvernează cultura bucureșteană, o listă care ar trebui să fie pe masa procurorilor și a inspectorilor de integritate:

Teatrul de Comedie: Andrei Vlad Massaci – Interimar din 23.01.2024. O instituție de tradiție, lăsată în suspensie.

Teatrul de Revistă „Constantin Tănase”: Vasile Muraru – Interimar din 01.01.2023. De peste doi ani, revista românească nu are un manager plin.

Teatrul „C.I. Nottara”: Dumitru Mâzgăreanu – Interimar din 02.05.2022. Aproape 3 ani de provizorat într-un teatru de pe bulevardul Magheru.

Teatrul Evreiesc de Stat: Andrei Munteanu – Interimar recent, din 15.01.2025.

Teatrul Ion Creangă: Petre Gabriel Coveșeanu – Interimar din 01.01.2023. Teatrul pentru copii, tratat cu aceeași lipsă de responsabilitate.

Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”: Vlad Zamfirescu – Interimar din 13.08.2020. Cinci ani de interimat! Este, probabil, recordul absolut. Cum poate funcționa nava amiral a teatrului românesc cu un căpitan care, legal, este angajat pe perioadă determinată de câteva luni, reînnoită abuziv de zeci de ori?

Teatrul Mic: Ștefan Lupu – Interimar din 18.11.2022.

Teatrul Odeon: Emil Banea – Interimar din 01.12.2023.

Teatrul de Animație „Țăndărică”: Octavian Călin Mocanu – Interimar din 01.01.2024.

Teatrul Tineretului „Metropolis”: George Vladimir Ivașcu – Interimar.

Teatrul „Excelsior”: Maria Rotar – Interimar

Teatrul „Masca”: Catinca Drăgănescu – Interimar din 01.09.2023.

Circul Metropolitan București: Florin Barbu – Interimar din 11.10.2021.

Opera Comică pentru Copii: Ana Felicia Filip – Interimar din 19.01.2022.

Teatrul „Stela Popescu”: Vlad Lucian Corbeanu – Interimar.

Teatrul Dramaturgilor Români: Fătu Gabriel Dumitru – Interimar din 08.07.2022.

(Lista continuă dezolant cu muzeele: MMB – Adrian Majuru, MNLR – Ioan Cristescu, Biblioteca Metropolitană etc., toți interimari de ani de zile).

CITEȘTE ȘI: Sărutul morții sau îmbrățișarea frățească? O analiză rece a Unirii într-o lume aflată pe un butoi de pulbere

De ce este această situație toxică și distructivă?

Se anulează viziunea pe termen lung. Un manager interimar este, prin definiție, un administrator de criză. El nu poate semna proiecte multianuale, nu poate angaja strategii complexe de reformă, ci administrează ”ziua de mâine”, însă nu poți construi o identitate culturală solidă când mandatul tău stă în pixul unui primar, revocabil în orice secundă.

Intervine vulnerabilitatea și șantajul politic, iar aceasta este chiar cheia problemei. Un director interimar este extrem de vulnerabil. El ”nu trebuie să deranjeze”, căci dacă devine incomod, dacă nu răspunde comenzilor politice (de la angajări pe pile la alocarea sălii pentru evenimente de partid), nu mai primește prelungirea dispoziției de numire. Astfel, cultura devine ostatică și servilă politicului. Un manager care a câștigat un concurs are un contract de management ferm, are obiective asumate, are independență și protecție legală, în timp ce un interimar este un supus.

Blocarea competiției și a tinerei generații. Prin menținerea interimatelor în mod constant și abuziv, Primăria Capitalei refuză practic să organizeze concursuri, refuză să deschidă ușile pentru tinerii manageri, pentru proiecte noi, pentru competiție reală. Este un cerc închis, ermetic, în care aceiași oameni sunt rotiți sau menținuți artificial, blocând accesul oricărei forme de meritocrație.

Dacă la Primărie avem haosul asumat al interimatelor, la Ministerul Culturii asistăm la o piesă de teatru prost regizată: simulacrul competenței. Aici se organizează concursuri, teoretic respectând legea, dar condițiile din caietele de sarcini sunt adeseori croite cu precizie chirurgicală pentru ”abonații la sistem”.

O problemă majoră, sistemică, este solicitarea experienței manageriale specifice ca o barieră de intrare. De multe ori se cer mandate anterioare sau experiență similară într-o instituție de aceeași mărime, ceea ce creează un cerc vicios imposibil de spart: cum să capete experiență un tânăr manager vizionar, un producător independent de succes, dacă pentru a participa la concurs la un teatru național i se cere să fi condus deja un teatru național?

Ministerul Culturii pare să nu înțeleagă, sau să refuze să accepte, nevoia acută de un suflu nou.

Sistemul este profund ancorat în mentalități post-decembriste, în care ”senioritatea” și longevitatea în funcție sunt confundate eronat cu competența. Miniștrii Culturii, indiferent de culoarea politică, par să gireze o castă a directorilor inamovibili, o ”Frăție a Inelelor” culturale. Se pun condiții aberante de ”minim 2 mandate” anterioare pentru anumite poziții de top, ceea ce exclude automat 99% din piața culturală independentă sau tânără. Astfel, aceiași 10-15 oameni se rotesc la conducerea marilor instituții din țară, schimbând doar orașele între ei, conectându-se perpetuu la ”țeava cu resurse financiare” și blocând accesul la evoluție, la idei noi, la estetici contemporane. Teatrul românesc de stat riscă să devină un muzeu al stilurilor de management din anii ’90.

CITEȘTE ȘI: 21 septembrie: tulnicul cheamă istoria – despre sacrificiu, munți și memoria vie a lui Avram Iancu

O altă anomalie specifică teatrului românesc, tolerată cu o complicitate vinovată, este figura directorului-vedetă, care conduce teatrul ”printre picături”. Avem manageri de teatre publice care încasează un salariu de director (destul de consistent, plătit din banii contribuabililor), dar care sunt plecați fizic și mental din instituție jumătate din timp. Unde sunt? Joacă în spectacole particulare, în turnee private, filmează în seriale TV interminabile sau participă la producții comerciale de calitate îndoielnică, cunoscute în jargonul teatral drept ”șușe”. Întrebările ar fi: este moral? Categoric, nu. Când ești managerul unei instituții publice cu sute de angajați și bugete de milioane de euro, aceasta ar trebui să fie activitatea ta principală, full-time, de dedicare totală, căci managementul cultural nu este un hobby de weekend; este legal? Adeseori se găsesc portițe legislative sau se închid ochii de către autoritățile tutelare, iar rezultatul este devastator – teatrul este condus de facto de secretare, contabili șefi și directori adjuncți, în timp ce directorul general este doar un nume pe ușă și pe afișe în altă parte.

Mai grav este faptul că există situații patologice în care directorul se autodistribuie în toate spectacolele teatrului pe care îl conduce. El devine regizorul, actorul principal și managerul, transformând instituția publică într-un vehicul de promovare a propriei persoane, iar bugetul de stat subvenționează, astfel, cariera artistică a managerului. În oglindă, actorii angajați, talentați și dornici de muncă, sunt nemulțumiți de lipsa de proiecte serioase din teatrul de stat (unde directorul nu are timp să producă nimic relevant). Ce fac ei? Fug să joace în teatrul independent pentru a simți că mai trăiesc artistic. Se ajunge la situația absurdă, kafkiană, în care statul plătește salarii și impozite pentru oameni care performează real și aduc valoare în sectorul privat, din cauza incompetenței și a dezinteresului managerial de la vârful instituției publice.

Poate cea mai tristă și ireversibilă consecință a acestui haos nu este cea financiară (deși risipa este imensă), ci cea umană și psihologică. Într-un mediu dominat de interimate, de pile, de directori veșnici și de lipsă crasă de meritocrație, profesioniștii cedează. Se instalează o depresie profesională colectivă.

Un text-manifest, lansat cu mult curaj de regizorul român Carmen Lidia Vidu, circulă în breaslă ca un semnal de alarmă, condensând durerea unei generații întregi de artiști:

”Sunt obosită.

De ceva timp, în București, e din ce în ce mai greu să profesezi onest. Nu „eroic”. Nu „rezilient”. Ci normal.

Nu avem stabilitate. Astăzi e un director, mâine e altul. Astăzi e interimar, mâine tot interimar, peste ani încă interimar. Avem directori care conduc teatre printre cele 4, 5, 6 șușe pe care le joacă. Avem directori puși doar ca să nu deranjeze.

Avem trupe bune de actori care își iau salariile din teatrele de stat și joacă pe la independent, pentru că în unele teatrele de stat nu se produce prea mare lucru. Nu există echipe manageriale reale. Nu ai cu cine să negociezi. Bați la o ușă, până se deschide, directorul a fost deja schimbat. Sau e supărat pe tine pentru că ești „cu gura mare”. Și te pedepsește. Nu răspunde. Pentru că nu e funcționar public, e „stăpânul teatrului”.

Am obosit de mizeria asta care nu e un mediu de lucru normal. Știu că probleme sunt peste tot în lume, dar aici oboseala vine din haos, nu din muncă. Am obosit de colegi care tac. De colegi care vorbesc brusc doar când e despre ei, nu despre breaslă. De jurnaliști care fac partipriuri și propagandă în funcție de bula lor. De miniștri care stau un an. De interimate fără meritocrație. De petiții. De linkuri trimise pe whatsapp. De grupuri de interese.

CITEȘTE ȘI: Sub steaua lui Eminescu: omagiu etern culturii române

Am obosit.

Eu vreau să lucrez. Vreau să produc spectacole și evenimente. Știu că pot. Am lucrat cu toți miniștrii, cu toți directorii. Am toate premiile posibile. Și, cu toate astea, nu mai am bucurie.

Asta e problema reală.

Când un sistem reușește să-ți ia bucuria de a face teatru, nu mai vorbim despre crize punctuale. Vorbim despre un eșec structural.

Ce se întâmplă cu teatrul din București?”

Aceasta este realitatea crudă din spatele cortinei, dincolo de aplauze și de comunicatele oficiale: o oboseală cronică, o lehamite care paralizează creativitatea și alungă vitalitatea dintr-o profesie care ar trebui să fie esența bucuriei de a crea.

Când un creator de teatru – fie el regizor, actor, scenograf sau dramaturg – ajunge să spună, la fel ca și Carmen Lidia Vidu, ”nu mai am bucurie”, sistemul a eșuat fundamental, căci teatrul fără bucurie, fără ludic, fără scânteie, este doar o clădire rece, o instituție bugetofagă care produce maculatură scenică. Eșecul structural este acela că sistemul a reușit să ucidă entuziasmul, lăsând loc doar supraviețuirii, cinismului și compromisului.

Critica fără soluții este doar lamentare. Pentru ca teatrul românesc să aibă un viitor și să nu devină o ruină morală, reformele trebuie să fie radicale, curajoase și imediate: limitarea imperativă prin lege a mandatelor (trebuie introdusă în Legea Managementului prevederea clară: maximum două mandate consecutive de câte 4-5 ani pentru orice manager de instituție publică de cultură. După 8-10 ani, o pauză obligatorie sau mutarea în altă sferă de activitate. Aceasta este singura garanție a oxigenării sistemului); stoparea imediată a interimatelor la PMB (Primarul General trebuie să-și asume responsabilitatea și să dispună organizarea urgentă, transparentă și corectă a concursurilor pentru toate cele 19+ instituții conduse interimar în București, căci menținerea acestei stări de provizorat este un abuz administrativ); deschiderea reală a concursurilor (Ministerul Culturii trebuie să elimine condițiile restrictive din caietele de sarcini care favorizează doar ”foștii manageri”. Trebuie permis și încurajat accesul tinerilor, al celor din mediul independent, al managerilor culturali formați în străinătate. Experiența se poate demonstra și prin proiecte, nu doar prin ștampile pe cartea de muncă); separarea funcțiilor de conducere – este timpul să adoptăm modelul european de succes: un director executiv (manager economic, administrator de clădire și buget, funcție tehnică) și un director artistic (cu mandat limitat, creativ, vizionar). Astfel, povara administrativă nu mai apasă pe artist, iar artistul nu mai poate falimenta instituția prin decizii economice proaste; evaluarea reală, nu formală (evaluările anuale ale managerilor nu trebuie să se bazeze doar pe rapoarte scrise frumos pe hârtie (”limbaj de lemn”), ci pe impactul real în comunitate, pe gradul de ocupare real al sălii (nu bilete date protocol), pe prezența în festivaluri relevante și, esențial, pe starea de spirit din interiorul trupei (prin sondaje anonime în rândul angajaților).

CITEȘTE ȘI: Ostatic în Paris – de la vise grandioase la nămeții realității, despre demnitate și incompetență

Teatrul românesc se află într-un moment de răscruce istorică. Putem alege să continuăm să fim o rețea de feude conduse de ”mici baroni” obosiți, plictisiți și aroganți, girați de politicieni care preferă liniștea mormântală a interimatului, sau putem avea curajul să deschidem ferestrele și să lăsăm aerul curat să intre.

Managerii actuali, mulți dintre ei cu merite artistice incontestabile în trecutul lor îndepărtat, au devenit astăzi frâne majore în calea viitorului. Ancorarea lor disperată în scaune, protejată de un sistem politic complice și de o legislație lacunară, sufocă generațiile noi, demotivează profesioniștii onești și alungă bucuria sacră din sălile de repetiție.

Nu aș cere minuni, nu aș cere bugete de Hollywood peste noapte. Cer ceva mult mai simplu, dar mult mai greu de obținut în România de astăzi – normalitate. Cer ca un director să fie un slujitor temporar al scenei, nu stăpânul ei pe viață. Cer ca legea să fie aplicată în spiritul ei, nu ocolită prin interimate infinite. Cer dreptul de a nu fi ”obosiți” și scârbiți înainte de vreme.

Până când Ministerul Culturii și Primăria Capitalei nu vor înțelege un adevăr fundamental – că instituțiile nu sunt proprietatea managerilor, ci a publicului plătitor de taxe și a artiștilor care le dau viață – vom rămâne blocați în această mlaștină a mediocrității administrative și, din păcate, victima finală nu este doar actorul dezamăgit care plânge în cabină, ci spectatorul român, cetățeanul văduvit de un act cultural viu, curajos, onest și relevant pentru timpurile noastre.

CITEȘTE ȘI:  România unită pe hârtie, dezbinată în suflet: testamentul lui Iuliu Maniu

Când un sistem reușește să-ți ia bucuria de a face teatru, nu mai vorbim despre crize punctuale. Vorbim despre un eșec structural. Și poate că a venit timpul să admitem adevărul incomod: Regele este gol, iar scena… scena este ocupată abuziv de niște fantome ale trecutului care refuză să părăsească clădirea.