PROF. GHEORGHE BICHICEAN: Reforma care nu reformează
În prezentul istoric al României termenul reformă a devenit un „cuvânt-refugiu”. Este invocat pentru a justifica aproape orice măsură nepopulară: majorări de taxe, înghețări de salarii și pensii, reduceri de personal. Problema este că, dincolo de acest discurs, reforma reală lipsește aproape complet.
Ceea ce se numește astăzi reformă este, în fapt, o politică de ajustare bugetară, nu o transformare structurală a statului. Ceea ce ni se propune astăzi este o „reformă de tip contabil”: creșteri de taxe și impozite; majorarea TVA; înghețarea salariilor și pensiilor; reduceri de personal în instituții rămase identice ca structură. Este mai degrabă austeritate pasată în jos, evitarea nucleului dur – aparatul administrativ central, agențiile suprapuse, companiile de stat căpușate, sinecurile politice – și o logică de tip „supraviețuire până mâine”, nu de reconstrucție.
CITEȘTE ȘI: Prudența strategică și responsabilitatea discursului politic
Ea nu modifică mecanismele care generează risipa, ineficiența și clientelismul, ci doar redistribuie costurile lor către populație. Statul rămâne la fel de greoi, de fragmentat și de opac. Doar cetățeanul devine mai sărac. Reducerea cheltuielilor poate face parte dintr-o reformă, dar nu o poate substitui.
Ce înseamnă, în mod real, o reformă ? O reformă autentică presupune o intervenție asupra structurii unui sistem. Ea începe cu o diagnoză lucidă a disfuncțiilor și continuă cu o regândire a instituțiilor, a competențelor și a relațiilor dintre ele. Reforma nu înseamnă doar „mai puțini bani cheltuiți”, ci mai bine cheltuiți, într-un stat mai coerent și mai eficient. Fără schimbarea mecanismelor care generează risipa, orice economie este temporară și iluzorie.
Actuala falsă reformă înseamnă austeritatea prezentată drept virtute. De aceea, este nevoie de o schimbare de structură, nu doar de volum, de regândirea rolului instituțiilor, nu doar subțierea lor, despre eliminarea redundanțelor, nu tăierea liniară și, nu în ultimul rând, claritate în cine face ce și de ce, nu improvizație sub presiune bugetară. A reduce personalul fără a redefini misiunea unei instituții nu înseamnă reformă, ci subțierea unei probleme nerezolvate.
CITEȘTE ȘI: Intermezzo civic. Refrenul stabilității
În ceea ce vedem, statul evită să se reformeze pe sine. O reformă adevărată începe acolo unde puterea acceptă o astfel de reformă. Elementul constant al prezentelor pseudo-reforme este evitarea sistematică a zonelor sensibile: aparatul administrativ central supradimensionat; agențiile cu atribuții suprapuse; companiile de stat cronic ineficiente; sinecurile politice și consiliile de administrație decorative. Aici nu se intervine structural. Motivul este simplu: o reformă reală ar presupune pierdere de putere, influență și rente politice. Este mai ușor să ceri sacrificii de la populație decât să atingi propriile structuri de putere.
Astăzi nu avem de-a face cu reforme, ci cu administrarea crizei prin transferul costurilor disfuncționalității către cetățeni. Instituțiile rămân la fel de greoaie și de fragmentate, dar cu mai puțini oameni și mai puțini bani. Rezultatul este previzibil: dacă la aceleași structuri doar reduci personalul și salariile, nu reformezi nimic și slăbești instituții deja fragile într-o societate tot mai vulnerabilă și conservi exact ceea ce ar trebui schimbat: arhitectura lor defectuoasă.
O reformă structurală autentică ar conduce la comasarea instituțiilor redundante, desființarea agențiilor inutile, reorganizarea administrației centrale pe criterii funcționale, restructurarea sau lichidarea companiilor de stat fără justificare economică și profesionalizarea conducerii publice, prin criterii clare și transparente. Abia după aceste măsuri se poate vorbi legitim despre ajustări salariale sau bugetare. În absența lor, apelul la „solidaritate” devine o formă de cinism politic, iar reforma înseamnă administrarea crizei prin împovărarea celor care nu decid.
În toată acestă „reformă” Parlamentul este marginalizat (aș vrea să cred că nu este vorba despre o acceptare tacită), iar guvernarea prin asumare devine regulă. Da, este un simptom suplimentar al falsei reforme. Substanțial, este simptomul unui Parlament golit de funcțiile sale – legislativă, deliberativă și reprezentativă – și ca urmare reforma devine un act de forță, nu unul de consens. Guvernarea prin asumarea răspunderii, deși constituțională, devine problematică, deoarece „reforma” ajunge să fie impusă, nu discutată, iar dezbaterea democratică să fie înlocuită de„ urgență permanentă” !
Mă întreb: oare, conceptual cel puțin, acest guvern știe ce este o reformă ? Răspunsul pare a fi: știe… definiția contabilă, dar nu pe cea instituțională. Ar trebui să știe că reformele durabile nu se construiesc prin proceduri excepționale repetate, ci prin legitimitate, dezbatere și responsabilitate politică. Istoric vorbind, ele nu rezistă fără un minim acord social și instituțional, însă pot rezista prin complicitate.
În consecință, în forma sa actuală reforma a devenit un discurs fără substanță, un instrument de justificare a neputinței politice. Ea cere sacrificii fără a oferi schimbare, disciplină fără echitate și răbdare fără orizont. A devenit un cuvânt care nu mai schimbă nimic.
CITEȘTE ȘI: Sărăcia cuvintelor
Sub numele de „reformă” sunt ascunse structurile care generează risipa și clientelismul. Iar ceea ce se cere cetățenilor este acceptarea unei austerități cu consecințe grave.
