Una dintre cele mai perfide strategii ale discursului politic contemporan nu constă în măsurile luate, ci în cuvintele prin care acestea sunt prezentate. Nu violența economică este mascată prima dată, ci violența semantică. Iar expresia recurentă „măsurile lovesc în cei vulnerabili”, este exemplul perfect al acestei mistificări.

CITEȘTE ȘI:  Reforma care nu reformează

Formularea, aparent empatică, ascunde o operațiune mult mai gravă, intenționată: segmentarea suferinței sociale. Nu este vorba doar despre sărăcia măsurilor, ci sărăcia cuvintelor și, mai grav, sărăcia onestității din spatele acestor cuvinte.

Printr-un astfel de limbaj durerea nu mai este recunoscută ca experiență colectivă, ci împărțită în „clase”. În acest fel este creată categoria privilegiată a suferinței – „vulnerabilii” . Și, implicit, o masă tăcută, presupus protejată, care ar trebui să se considere neafectată, sau cel mult colateral atinsă. Mesajul subliminal este limpede: nu este despre tine, este despre „alții”.

Limbajul folosit este un instrument de segmentare a durerii. Când puterea spune: „măsurile lovesc în cei vulnerabili”, ea nu constată, ci împarte suferința pe clase. Aceasta devine selectivă, nu universală. Ceea ce permite celeilalte părți a societății să fie plasată într-o zonă de relativ confort moral, pentru că „nu este despre ea”.

CITEȘTE ȘI: Intermezzo civic. Refrenul stabilității

Să fim atenți, nu este o simplă alegere de vocabular, este o perversiune semantică. Și o strategie politică de dezactivare a solidarității. Ea face simultan trei lucruri, toate profund greșite: restrânge artificial efectul – ca și cum restul cetățenilor ar fi protejați, imunizați, invulnerabili; construiește o categorie electorală – „vulnerabilii” – pentru a cosmetiza impactul general; sugerează blândețe – măsurile ar fi bune în sine, doar că… „din păcate ating și niște oameni fragili”. Cine nu există în discurs, nu există nici politic: adevărata clasă sacrificată, cea invizibilă.

Cetățeanul dispare din discurs, este înlocuit de „categoria socială”. Omul concret, cu obligații, temeri și limite reale, este redus la un dosar statistic. „Vulnerabilul” devine o abstracțiune administrativă, suficient de vagă încât să poată absorbi orice consecință negativă, fără ca cineva să fie tras la răspundere. Statul nu mai sărăcește oameni, el „afectează grupuri”.

Este acesta consecința unei analize ? Nu. Este o anestezie verbală. Prin limbaj se creează o suferință legitimă, cea a „vulnerabililor” și una suspectă – suferința celor care „încă se descurcă”.

Dacă nu te încadrezi într-o categorie oficial recunoscută, plângerea ta devine indecentă.

Protestul tău, nejustificat.

Durerea ta, un exces.

Consecința ? Nu doar măsurile sunt dure, ci și discursul, care devine exclusivist: îți spune că deși suferi, nu ai dreptul să o spui. Dacă spui „și eu sufăr”, ți se răspunde: „Dar nu ești vulnerabil”, deci nu ai dreptul moral să protestezi.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Realitatea este alta. Toți suntem vulnerabili atunci când statul transferă costurile propriei incompetențe asupra populației. Este mai ușor să tai, să reduci, să amâni când nu mai vorbești despre oameni concreți, ci despre „grupuri țintă”. O astfel de austeritate dezvăluie o așa-zisă „dezumanizare blândă”. Dezmățul financiar este explicat sub sprâncene care mimează preocuparea pentru țară, în spatele unei priviri golite de conținut, care privește dincolo de cetățean, fără nici o urmă de interes.

Un astfel de limbaj transferă responsabilitatea și costul eșecului politic întregii societăți. Măsura politică dispare ca act deliberat, apare drept fenomen inevitabil. Nu mai există decidenți responsabili, doar „consecințe”. Nu mai există vină, doar „impact”. Statul nu lovește, „realitatea” este cea care „afectează” ! Asistăm la o falsă austeritate, impusă fără asumare politică, fără adevăr. Pentru că adevărul creează solidaritate. Iar solidaritatea creează rezistență. Ceea ce nu este de dorit. De ce ? Cât timp suferința este fragmentată, puterea rămâne intactă.

Astfel cosmetizată, politica devine cinică. Iar verbele sunt esențiale: austeritatea nu „lovește” în toți, nu „sărăcește” populația, ci „afectează anumite categorii”. Decizia politică devine fenomen natural, responsabilitatea dispare în… ceață semantică. Se distribuie tuturor decidenților politici, devenind o estimare generală a celor care transformă așa zisa protecție în violență simbolică.

CITEȘTE ȘI: Feudalizarea culturii: de ce teatrul românesc are nevoie disperată de limitarea mandatelor și de aer proaspăt?

În aceste condiții sentimentul de umilință al cetățenilor este profund justificat. Nu este vorba numai despre frustrarea economică, ci despre insulta inteligenței: atunci când ți se spune că măsura este „austeră”, dar „echilibrată”; că este „necesară” și „umană”; că este „dureroasă”, dar numai pentru cei „vulnerabili”.

Umilință pentru că suferința este negată prin „clasificare”. Ți se spune, implicit, că dacă suferi, problema nu este măsura, ci faptul că nu te-ai încadrat corect într-o „etichetă”, în „clasificarea celor vulnerabili”.

Este evident: cuvântul „vulnerabili” începe să fie tot mai mult folosit ca paravan moral, nu ca un concept social serios. Devine un fel de: „Stați liniștiți, nu voi suferiți… doar alții.” Limbaj care creează ierarhia tăcută a „vulnerabililor”: tragică, dar inevitabilă. Suferința „celorlalți” devine neglijabilă, suportabilă, chiar „indecentă” dacă este reclamată. Este o „moralizare” prin propaganda „nevoii de suferință legitimă” !

Un limbaj onest ar rosti adevărul cu simplitate, însă periculos pentru putere: măsurile lovesc în toți cetățenii. Unii vor cădea mai repede, alții mai târziu, pentru că nimeni nu este protejat. O asemenea retorică ar produce revoltă. De aceea, durerea nu trebuie să devină solidaritate. Iar fără solidaritate, nu există rezistență.

Măsurile care ar afecta doar „vulnerabilii” trebuie criticate cu fermitate, nu „mângâiate politic”, cu un limbaj care nu descrie suferința, ci o administrează politic.

În acest spațiu public sufocat de eufemisme este nevoie de un act de igienă morală.

Cu greutate, nu stridență.

Cu claritate, nu resentiment.

Și, mai ales, cu adevărul rostit.