Prof. Constantin Stoenescu: Veștejirea vrejului selecționist?

Forțând o fabulă vegetală, bună pentru un „popor vegetal”, așa cum ar spune poetesa, aș zice că politica românească se bazează pe o tradiție de tip selecționist, deloc pe una întemeiată pe competiție. Selecționismul în politică presupune că există cineva care face selecția după anumite criterii, decide și apoi îl favorizează, cel puțin vremelnic, pe cel selectat. Desigur, această practică este răspândită în toată lumea, cu atât mai mult acolo unde nu există tradiție democratică sau acolo unde frâiele puterii au fost preluate de personaje fără apetență pentru democrație.

CITEȘTE ȘI: Coincidențe întâmplătoare? Motanul Arpagic se întoarce

Felul în care se întâmplă lucrurile în acest scenariu ne este destul de cunoscut. Înainte de 1989, pe vremea regimului comunist, aveam o așa-zisă politică de cadre în care decizia aparținea partidului unic, adică persoanele de la vârful ierarhiei, cele care stabileu dacă cutare sau cutare merită încredere, ei făceau jocurile. Iar acest model s-a diseminat în întrega societate, devenind aplicabil în rezolvarea tuturor problemelor, chiar și a celor mai mărunte, cum ar fi nevoia de a obține cu prioritate o butelie de argaz. Era o dovadă cîă partidul este în toate, de aici și butada că PCR este echivalent cu „Pile-Cunoștințe-Relații”.

Revoluția, așa cum era de așteptat, nu a schimbat nimic din acest obicei. Chiar în interiorul fostului sediu al CC-ului, atunci, în acele nopți ale lui decembrie, structurile noilor puteri au fost decise în spatele ușilor închise. Efectiv, așa a fost, în birouri erau niște „tovarăși”, iar la ușă erau niște „cerberi” care lăsau să intre numai pe cine trebuia sau pe cine era așteptat, așa că „poporul” care invadase clădirea a rămas doar cu plăcerea de a vedea fostul CC pe dinăuntru. Așa s-au desfășurat mai departe lucrurile, în această tradiție a alegerii omului de pe post de către anumite persoane care sunt la butoane, cum s-ar zice. Altfel spus, băieții de la butoane se întâlnesc și se întreabă „Pe cine punem șef?”, ei decid cine să fie, potrivit intereselor lor, competiția devine un simulacru, iar șeful este de fapt o marionetă, ori, ca în feudalism, potrivit principiului „seniorul meu este vasalul vasalului meu”.

CITEȘTE ȘI: Deasupra partidelor?

Dacă în primul deceniu de după 1989 selecționismul a fost unul practicat în continuarea politicii de cadre, cu supraviețuiri sau metamorfoze ale unor foști nomenklaturiști, unii atât de bătrâni încât excesele lor staliniste fuseseră uitate și au putut fi ascunse sub preș, cam pe la pragul noului mileniu au apărut alte generații care s-au integrat în jocul de putere al „sistemului”.  Așa au apărut interesele transpartinice, deloc interese naționale, ci doar ale unei clase politice din ce în ce mai rudimentară cultural. S-a ajuns astfel la combinații politice care din punct de vedere ideologic ar fi trebuit să fie contra naturii, așa cum au fost alianțele repetate dintre PNL și PSD care au dus la actualul dezastru economic. În acest sens, ceea ce mi se pare urgent pentru o relativă însănătoșire a climatului politic este să despărțim PSD-ul și PNL-ul și să le ținem despărțite, asta dacă mai vrem să avem un spectru politic normal, cu dreapta și stânga, cu liberalism și social-democrație.

CITEȘTE ȘI: România în stare hibridă

Și pentru că promiteam o fabulă vegetală, aș spune că marea combinație politică majoră din ultimul deceniu îmi aduce aminte de selecționistul sovietic Miciurin, un practician care nu credea în teoria genetică și bănuia că poate obține noi soiuri de fructe și legume prin selecție pe bază de altoire, așa cum era aceasta practicată de grădinarii cu experiență. Se pare că una dintre reușitele lui Miciurin au fost merele din zona Asiei Centrale.  Dar, potrivit legendei, atunci când și-a propus să obțină niște pepeni cu gust de piersică, a obținut doar niște pepeni mici cât piersicile. Aș spune că selecționismul nostru politic a excelat în această direcție, producând în serie pepeni mici, fie și pentru avantajul că au fost atât de mici încât puteau fi ținuți într-o singură mână, ceea ce convenea de minune mâinii țiitoare.

CITEȘTE ȘI: Profesorii și educația, din nou la margine de buget

Până la urmă agitația politică din ultima vreme, cu respingerea lui Tomac și Veștea, pare să indice o îndepărtare relativă de manevrele selecționiste și o apropiere de o oarecare luptă pentru supraviețuire de tip darwinist. Desigur, acesta poate fi un simptom al veștejirii selecționismului ca vrej al politicii de cadre, însă nimic nu ne garantează că ne vom lămuri care sunt speciile politice care se mișcă prin peisajul nostru politic. Deși ne-am putea lămuri dacă am gândi darwinist și populațional, ne este aproape imposibil să o facem cu claritate în acestă secvență politică, căci mutanții sunt atât de numeroși încât nici nu mai știi cine este normal. Cât despre dinozauri, nici nu mai vorbesc…