Călin D. Costache: Umbra Pietrei Brute
Umbra Pietrei Brute, ceea ce refuzăm să vedem în noi. Piatra brută nu este întunecată pentru că nu a primit încă lumina. Este întunecată pentru că, înainte de a putea fi modelată, poartă în ea tot ceea ce constructorul nu vrea să recunoască.
Fisuri, asperități, excrescențe, disproporții, zone de densitate diferită, fragilități ascunse sub o suprafață aparent compactă. În această imagine se află una dintre cele mai severe lecții ale inițierii: omul nu începe lucrarea asupra sa atunci când descoperă ceea ce este frumos în interior, ci atunci când acceptă să privească ceea ce ar prefera să rămână neobservat.
Aici începe adevărata dificultate.
Piatra brută este, în limbaj masonic, materia primă a construcției. Dar materia primă nu este neutră. Ea vine cu propria sa istorie. Omul intră în Templu cu temperamentul său, cu vanitățile sale, cu fricile pe care le numește prudență, cu orgoliile pe care le justifică drept demnitate, cu resentimentele pe care le maschează sub principii și cu dorințele pe care învață să le prezinte ca necesități. Nu intră gol. Intră încărcat. Iar inițierea nu îi șterge această încărcătură prin simpla traversare a unui ritual. Ritualul deschide o ușă, omul trebuie să treacă prin ea.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Când Masoneria începe să lucreze în tine
Umbra pietrei brute este tocmai ceea ce se opune acestei treceri. Ea reprezintă ansamblul tendințelor psihice, morale și afective pe care conștiința le consideră incompatibile cu imaginea pe care și-a construit-o despre sine. Nu ne temem întotdeauna de defectele noastre; uneori ne temem mai mult de faptul că ar putea deveni vizibile. De aceea, omul își construiește explicații. Își justifică impulsurile, își redenumește slăbiciunile, își transformă reacțiile în principii și, în cazurile cele mai subtile, își poate folosi chiar limbajul spiritual pentru a-și proteja orgoliul.
Aceasta este una dintre formele cele mai greu de detectat ale întunericului interior: folosirea luminii ca mască.
Un om poate vorbi despre fraternitate și totuși să nu suporte succesul Fratelui său. Poate invoca adevărul și să evite orice adevăr care îl privește. Poate proclama toleranța și să devină intolerant atunci când este contrazis. Poate vorbi despre umilință și să aștepte recunoaștere pentru această pretinsă modestie. Poate studia simbolurile timp de ani întregi fără ca un singur simbol să-i fi modificat caracterul. Aici se află diferența dintre cunoașterea simbolului și transformarea prin simbol.
Ciocanul și dalta nu sunt simple obiecte ceremoniale. În lectura interioară a Masoneriei, ele exprimă două operații distincte: forța voinței și precizia discernământului. Ciocanul fără daltă produce violență asupra materiei; dalta fără ciocan rămâne o intenție fără efect. La fel, voința lipsită de discernământ poate mutila personalitatea în numele unei presupuse perfecționări, în timp ce discernământul lipsit de voință se transformă într-o interminabilă contemplare a propriilor defecte.
Dar există o problemă și mai subtilă, omul poate deveni dependent de propria autocritică.
A te judeca permanent nu înseamnă neapărat a te cunoaște. Uneori, autocritica este doar o altă formă a egoului, mai sofisticată și mai greu de recunoscut. Individul care își repetă necontenit că este imperfect poate rămâne la fel de centrat asupra propriei persoane ca acela care se consideră superior tuturor. În ambele cazuri, imaginea despre sine ocupă centrul scenei. Diferența este doar tonală. Cunoașterea de sine nu înseamnă să te condamni, înseamnă să poți privi fără falsificare.
De aceea, simbolismul Pietrei Brute trebuie pus în legătură cu geometria interioară a Templului. A construi presupune măsură. Nu orice material trebuie îndepărtat și nu orice asperitate este un defect. Unele neregularități sunt structurale, altele sunt accidentale; unele trebuie eliminate, altele trebuie integrate. Discernământul inițiatic constă tocmai în această capacitate de a distinge între ceea ce trebuie transformat și ceea ce trebuie asumat. Nu tot ceea ce este incomod în noi trebuie distrus, uneori trebuie înțeles.
Umbra nu este întotdeauna dușmanul luminii. În anumite condiții, ea este ceea ce face posibilă delimitarea luminii. Într-o interpretare profundă, partea obscură a personalității nu trebuie demonizată, ci adusă sub jurisdicția conștiinței. Furia poate ascunde o rană; orgoliul poate ascunde nesiguranță; nevoia de control poate ascunde frica de haos; rigiditatea morală poate ascunde incapacitatea de a suporta ambiguitatea. A vedea aceste mecanisme nu înseamnă a le exonera. Înseamnă a le face inteligibile, iar ceea ce devine inteligibil poate deveni lucrabil.
Aici apare una dintre diferențele fundamentale dintre omul profan și omul care începe să lucreze inițiatic asupra sa: nu absența umbrelor, ci raportarea la ele. Inițierea nu produce o ființă fără contradicții. Produce, în cel mai bun caz, un om capabil să-și observe contradicțiile înainte ca acestea să-i conducă acțiunile.
Plumbul devine astfel mai mult decât instrument de verificare a verticalității. El întreabă dacă direcția exterioară corespunde axei interioare. Poți părea drept în ochii celorlalți și totuși să fii profund înclinat în raport cu propriile principii. Poți respecta forma și pierde fondul. Poți cunoaște gestul ritualic și rata sensul lui.
Aceasta este o primejdie reală a oricărei tradiții inițiatice: transformarea formei în substitut al transformării.
Atunci Templul devine decor, ritualul devine rutină, iar simbolul încetează să mai fie oglindă și devine ornament.
Piatra brută ne obligă să revenim la materia fundamentală: omul concret. Nu omul pe care îl prezentăm. Nu omul pe care am dori să-l vadă ceilalți. Nu omul descris prin titluri, grade, funcții sau formule solemne. Ci omul care reacționează atunci când este ignorat, care vorbește atunci când ar trebui să tacă, care tace atunci când ar trebui să apere adevărul, care iartă selectiv, care își amintește nedreptățile primite și uită cu ușurință propriile nedreptăți. Acolo se află piatra, nu în abstracție, ci în reacție.
Și tocmai aici începe lucrarea autentică a daltei. Nu printr-o operație brutală asupra personalității, ci prin îndepărtarea treptată a ceea ce împiedică forma interioară să devină lizibilă. Fiecare lovitură trebuie să fie proporționată. Prea multă forță distruge; prea puțină nu schimbă nimic. În această tensiune se află disciplina inițiatică. Omul trebuie să învețe când să lovească și când să se oprească.
Poate că una dintre cele mai incomode întrebări pe care Piatra Brută ni le adresează nu este „Ce defecte ai?”, ci „Ce defecte ai învățat să aperi?”. Întrebarea schimbă radical perspectiva. Pentru că există imperfecțiuni pe care le recunoaștem și imperfecțiuni pe care le-am transformat în identitate. Există slăbiciuni de care vrem să scăpăm și altele pe care le protejăm prin argumente sofisticate. Cu acestea din urmă începe lucrarea cea mai grea.
În fond, omul nu este doar ceea ce trebuie șlefuit. Este și cel care ține unealta, iar unealta poate fi folosită împotriva pietrei sau împotriva propriilor iluzii.
De aceea, Umbra Pietrei Brute nu trebuie căutată într-un teritoriu exotic al psihicului și nici proiectată asupra celorlalți. Ea apare în lucrurile mărunte: în iritarea disproporționată, în nevoia de a avea ultimul cuvânt, în incapacitatea de a recunoaște o greșeală, în satisfacția secretă produsă de eșecul altuia, în justificarea unei nedreptăți pentru simplul motiv că ne avantajează.
Acolo începe examenul, nu în discurs, nu în aparență, în reacția pe care nimeni nu o aplaudă.
Poate că Piatra Brută nu trebuie, așadar, privită ca imaginea unui om imperfect care aspiră la perfecțiune, ci ca imaginea unei conștiințe care acceptă să devină responsabilă pentru propria devenire. Templul interior nu se ridică prin eliminarea tuturor contradicțiilor, ci prin ordonarea lor într-o arhitectură în care nimic important nu mai poate fi ascuns în subsolul ființei.
Și totuși, rămâne o zonă pe care nicio daltă nu o poate atinge în locul nostru, adevărul trebuie văzut de cel care îl poartă.
Iar uneori, înainte ca piatra să înceapă să capete formă, trebuie să avem curajul de a sta în fața ei suficient de mult încât să observăm că ceea ce numeam „materie brută” nu era doar ceea ce trebuia îndepărtat.
Era și ceea ce ne temeam să recunoaștem ca fiind al nostru.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
