Ordinea mondială de după cel de-Al Doilea Război Mondial nu a fost una perfectă, dar a asigurat o relativă stabilitate, adică un echilibru, fragil, este drept, dar care  nu a basculat spre o conflagrație mondială. A fost perioada Războiului Rece când lumea bipolară dominată de SUA și URSS s-a confruntat  cu numeroase amenințări, unele spectrale și permanente, dar au fost evitate conflictele de mare amploare. Au fost numeroase războiae locale și zonale, au fost valuri de schimbări ale statutului unor entități statale, tendința fiind aceea a declarării independenței statale de către fostele colonii. După căderea Cortinei de Fier am avut de-a face cu o nouă reașezare a polilor de putere, cel mai semnificativ proces fiind extinderea umbrelei NATO în Europa de Est, o garanție a păcii pentru statele abia ieșite de sub tutela sovietică. Dar nu la fel au stat lucrurile și în alte părți ale lumii, schimbările politice fiind urmate în multe cazuri de conflicte militare.

CITEȘTE ȘI: Acordul comercial Mercosur și jocurile României

Despre restructurarea ordinii internaționale se vorbește de multe decenii, iar prin anii 1970, pentru că tot este la modă să vorbim despre think tank-uri, îmi reamintesc că Jan Tinbergen coordonase pentru Clubul de la Roma un raport pe această temă a restructurării, în colectivul de redactare a documentului fiind cuprinși și experți din Europa de Est, între care și Siviu Brucan, cel care pe atunci se transformase într-un fel de dizident și care după 1990 va deveni profetul de serviciu al amatorilor de jocuri politice la scară globală. Temele preferate atunci erau inegalitățile între Nord și Sud,  iar restructurarea discutată viza implementarea unor mecanisme care să genereze o dezvoltare echitabilă. Anii 1990 au marcat o schimbare în sensul prevalenței unui nou cocktail al activismului civic și politic în care ideea de sustenabilitate începe să fie un ingredient obligatoriu.

CITEȘTE ȘI: Educația în fibrilație

Dacă privim retrospectiv, pe intervalul ultimei jumătăți de secol, atunci nu ne va fi prea greu să ne dăm seama că marile deziderate economice și sociale ale noilor state independente și ale statelor sărace sau în curs de dezvoltare au fost împlinite doar la un nivel minimal, cu excepția succesului Europei de Est în procesul de tranformare radicală complexă și a apariției celor câtorva „tigri economici” în Asia de Sud-Est. Totuși, în ciuda acestor limite, se poate spune că ordinea mondială a impus tendințe de stabilitate și de corecție a derapajelor și a decalajelor, iar principala ei caracteristică a fost existența unor garanții de securitate pentru statele medii și mici, pentru nefolosirea violenței în relațiile internaționale și a agresiunilor de orice fel. Acestea au fost pedepsite și sancționate, iar percepția a fost aceea că la nivel internațional avem forțe care sunt dedicate păstrării acestei ordini. Altfel spus, statele mici și medii aveau cel puțin impresia că sunt ascultate și ele, că sunt luate în seamă, și că marile puteri sunt într-un echilibru care împiedică abuzul de putere.

CITEȘTE ȘI:  Davos, la „Muntele vrăjit”

Dacă ne reamintim de vechii greci, de Tucidide și de scrierile lui despre războaie, atunci suntem îndată contrariați de faptul că într-o lume în care raționalismul clasic se configurase deja, în relațiile dintre diversele entități statale erau conflicte care nu aveau nicio motivație, practic, erau doar decizia celui puternic de a-l ataca și cuceri pe cel slab. Iar pentru a cuceri nu era nevoie să oferi motive, pur și simplu o făceai pentru că puteai. Aceasta a fost dominanta relațiilor interstatale până în secolul al XX-lea, abia după cel de Al Doilea Război mondial ajungându-se la soluția unei ordini dedicată păstrării păcii, în ciuda rivalității dintre marile puteri, bazată pe mecanisme ale dreptului internațional.

CITEȘTE ȘI: Statistic, ne-am dezmorțit economic

Recent, la Davos, într-un discurs șocant, premierul Canadei, Mark Carney,  a vorbit despre „ruptura ordinii mondiale”, despre „sfârșitul unei povești frumoase” și „începutul unei realități brutale în care geopolitica marilor puteri nu este supusă niciunei constrângeri.” Dacă Tucidide remarca faptul că trăia într-o lume în care cei puternici pot face ce vor, iar cei slabi nu au decât să suporte ceea ce li se impune, ideile lui Rousseau, Locke și Kant au dus la o schimbare a societății prin crearea unei ordini bazată pe autonomia persoanei, drepturi cetățenești și separația puterilor în stat. Acesta a fost începutul visului frumos al modernității,  o instauratio magna a unei ordini raționale spre care ne-am îndeptat ca ideal. Cum va fi zicând Havel în secolul douăzeci, cei fără putere au descoprit că au puterea lor și pot ține lumea în echilibru, fie el și unul precar, poate uneori doar al supraviețiurii, cel mai important fiind însă faptul că am învățat să recunoaștem  mincina, să condamnăm violența și să ne raportăm unii la alții pornind de la reguli rezonabile. Am deprins o anumită condiție a reciprocității, în sensul acelui imperativ al acțiunii responsabile în forma lui, așa cum zicem noi, „ce ție nu-ți place altuia nu-i face”.

CITEȘTE ȘI: Clasamentul fericirii

Mă întreb dacă agitația din ultima vreme este un semn al dislocării acestor reflexe și valori, o reîntoarcere la o stare de barbarie în care ordinea înseamnă supunere și servitute, iar autoritatea este dată de forță, adică de frica de celălalt, cel care ar putea fi mai puternic fizic sau mai bogat. Sunt temeri justificate de actualele evoluții, însă le iau pe toate acestea drept provocări ale sorții. Dacă nu le vom face față și nu le vom topi în creuzetul societății civilizate, atunci să știm că nici nu merităm altceva.