Dr. DORINA ONIȚA: O lume în care nimic nu mai pare întâmplător. Când psihoza schimbă felul în care se trăiește realitatea

Există un lucru pe care îl împărțim cu toții, indiferent de vârstă, educație sau felul în care ne trăim viața. Timpul. Aceleași douăzeci și patru de ore într-o zi, aceleași minute care se scurg pe cadranul ceasului, aceeași succesiune a zilelor și a nopților. Și totuși, cât de diferit poate fi timpul trăit de fiecare dintre noi.

CITEȘTE ȘI: Nu am timp. Și dacă nu despre timp este vorba?

La omul sănătos, trecutul, prezentul și viitorul se leagă într-o continuitate suficient de stabilă. Ne amintim ce am trăit, recunoaștem ceea ce se întâmplă acum și putem anticipa ce urmează. Chiar și atunci când suntem anxioși sau deprimați, păstrăm, de regulă, reperele care ne ajută să distingem între ceea ce ne imaginăm, ceea ce ne temem și ceea ce se petrece în realitate. Într-o perioadă de doliu, zilele se pot târî cu o greutate pe care ceilalți nu o observă, într-o stare de anxietate, mintea aleargă înaintea evenimentelor, construind scenarii despre ceea ce s-ar putea întâmpla, iar în depresie, viitorul poate părea îndepărtat, gol sau lipsit de orice promisiune. Ceasul nu se modifică, doar experiența noastră asupra timpului.

În viața noastră, trecutul nu dispare pur și simplu atunci când începe prezentul. Îl purtăm în amintiri, în așteptări, în emoții și în felul în care înțelegem ceea ce ni se întâmplă. Viitorul, la rândul lui, este, pe lângă o dată din calendar, ceea ce anticipăm, ceea ce dorim, dar și ceea ce ne temem că vom pierde sau ce sperăm să devenim. Trăim, așadar, într-o continuitate pe care rareori o observăm. Dimineața ne amintim ce avem de făcut, în timpul zilei ne raportăm la ceea ce am trăit, iar seara ne gândim la ziua care urmează. Nu trebuie să reconstruim de fiecare dată legătura dintre momente, ea pare să existe de la sine și ne oferă sentimentul că viața noastră are o ordine.

Ce se întâmplă însă când această continuitate nu mai este trăită la fel?

În schizofrenie, acea afecțiune psihică severă a adultului tânăr, de lungă durată care modifică radical modul în care o persoană gândește, simte și se comportă, unele persoane pot avea dificultăți în perceperea intervalelor temporale, în ordonarea evenimentelor sau în integrarea experiențelor într-un flux coerent. În schizofrenie, această experiență poate căpăta forme diferite, timpul poate părea încetinit, fragmentat sau lipsit de continuitate, prezentul poate fi trăit cu o intensitate neobișnuită, iar gândurile, amintirile și anticipările pot căpăta o semnificație diferită.

CITEȘTE ȘI: „Sunt bine.” Cât te costă să fii bine?

Într-un episod psihotic, o persoană poate simți că evenimentele obișnuite au dobândit o semnificație specială. O conversație auzită întâmplător poate părea să continue o idee care o preocupă de zile întregi, o întâmplare din trecut poate fi reinterpretată ca dovadă a unui pericol prezent, un eveniment banal poate părea să anunțe ceva ce urmează să se întâmple. Persoana poate interpreta evenimentele obișnuite ca mesaje care i se adresează, poate simți că lucrurile sunt legate între ele într-un mod special sau poate avea dificultăți în a separa experiența interioară de ceea ce se întâmplă în exterior. Nu înseamnă că timpul s-a oprit sau că trecutul și viitorul s-au amestecat literalmente, se  modifică, în schimb, felul în care omul le leagă și le atribuie sens.

Cum arată viitorul pentru un om care simte că prezentul îi transmite avertismente? Ce înseamnă să faci planuri atunci când nu știi dacă o întâmplare obișnuită va căpăta, peste câteva minute, o semnificație amenințătoare? Și cum mai poate fi rememorat trecutul atunci când amintirile sunt reinterpretate prin prisma unei convingeri care s-a instalat recent? Când această orientare se tulbură, întrebarea este nu doar cât durează o oră, ea devine și ce loc mai are omul în propria lui viață. Poate să aștepte ceva fără să se teamă? Poate să-și amintească fără ca trecutul să fie absorbit de interpretările prezentului? Poate să-și imagineze un viitor care să nu fie dominat de pericol sau de neîncredere?

Sunt întrebări la care nu putem răspunde în numele tuturor pacienților. Putem însă înțelege că suferința nu se limitează la apariția unor simptome, ea poate schimba raportarea omului la propria biografie, la ceilalți și la ceea ce credea că știe despre lume.

CITEȘTE ȘI: Viața după diagnostic: între tratament și recuperare

În schizofrenie, asemenea dificultăți nu apar identic la toți pacienții și nu pot fi explicate numai prin modificarea percepției timpului. Simptomele psihotice, tulburările cognitive, starea emoțională și evoluția bolii pot influența diferit experiența fiecărei persoane. Tocmai de aceea, este important să nu transformăm o observație clinică într-o descriere universală a bolii.

Există însă o întrebare pe care această experiență ne-o lasă: cât din sentimentul nostru de stabilitate vine din convingerea că lumea este previzibilă? Ne simțim în siguranță pentru că putem anticipa ce urmează, pentru că recunoaștem chipurile cunoscute, pentru că avem încredere că un gest înseamnă astăzi aproximativ ceea ce însemna ieri. Pentru omul aflat în psihoză, ceea ce noi numim banalitate poate să nu mai ofere siguranță. O cameră familiară poate deveni un loc în care se simte urmărit, o conversație obișnuită poate părea încărcată de aluzii, iar trecerea unei zile poate fi însoțită de încercarea continuă de a înțelege ce se întâmplă și de a anticipa ceea ce ar putea urma, iar efortul de a găsi o explicație poate fi el însuși epuizant.

Poate că aici timpul interior și realitatea se întâlnesc într-un punct sensibil, nu doar prin felul în care este percepută durata, ci prin capacitatea de a lega experiențele într-o poveste inteligibilă, o poveste în care trecutul are un loc, prezentul poate fi locuit fără teamă permanentă, iar viitorul rămâne deschis mai multor posibilități.

În recuperare, această continuitate se poate reconstrui treptat. Tratamentul, relația terapeutică, sprijinul familiei și revenirea la activități semnificative pot ajuta persoana să-și recapete reperele și încrederea. Pentru unii oameni, poate însemna și să învețe din nou să aștepte, să facă planuri și să privească înainte fără ca fiecare incertitudine să devină o amenințare.

CITEȘTE ȘI: Când algoritmii pun diagnostice. Între autocunoaștere și iluzia certitudinii

Poate că nu ne gândim suficient la cât de mult depinde liniștea noastră de continuitatea timpului. Trecutul ne oferă repere, prezentul ne dă sentimentul că suntem aici, iar viitorul ne permite să sperăm, să alegem și să ne facem planuri. Între aceste trei dimensiuni se țese, aproape pe nesimțite, sentimentul că viața noastră are o ordine și că noi aparținem acestei ordini.

Dar ce se întâmplă când această legătură începe să se destrame? Când trecutul capătă alte semnificații, prezentul pare încărcat de mesaje pe care ceilalți nu le percep, iar viitorul nu mai este un loc spre care să te îndrepți, ci unul de care să te temi?  Când această continuitate se fragmentează, ce îl poate ajuta pe om să-și regăsească locul în propria poveste?

CITEȘTE ȘI: Între neuroștiință și realitate: traseul fragmentat al tinerilor cu adicții

Până data viitoare, să ne amintim că nu este suficient să avem timp în fața noastră. Avem nevoie să-l putem trăi ca pe al nostru, să simțim că momentele se leagă, că viața continuă și că ziua de mâine rămâne o posibilitate, nu o amenințare.

Warning: Attempt to read property "ID" on false in /home/fluxinfo/public_html/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114